21 octombrie 2026, așa cum o vor povesti cărțile de istorie pe 21 octombrie 2036.

În octombrie 2026, războiul din Ucraina a părut pentru scurt timp să se urnească. Pe 9 octombrie, președintele Trump a anunțat un acord cu Vladimir Putin privind livrările de motorină rusească. În aceeași zi, Trezoreria SUA a relaxat temporar sancțiunile asupra motorinei rusești, până în aprilie 2027.^1,2 O zi mai târziu, Trump le-a spus reporterilor: „Cred că e timpul ca Ucraina să aibă un nou președinte.”^3,4

Istoricii văd în acea săptămână momentul în care presiunea și-a schimbat direcția. Nu agresorul a fost cel care a trebuit să cedeze teren, ci țara atacată. Pe 11 octombrie, Trump a anunțat un „armistițiu energetic” la care, potrivit lui, ambele părți și-ar fi dat acordul. Ucraina a încetat să lovească rafinăriile rusești, dar Rusia a continuat să atace instalațiile energetice ucrainene.^5,6,7

Pe 16 octombrie, Trump a suspendat principalele măsuri ale unei noi legi americane privind sancțiunile împotriva Rusiei, chiar înainte ca acestea să intre în vigoare. Printre ele se numărau taxe vamale de până la 100 la sută pentru marii cumpărători de petrol și gaze rusești.^8,9 Două zile mai târziu, Ucraina a atacat Rusia cu peste o mie de drone; depozite de petrol au ars la Sankt Petersburg.^10,11 Potrivit președintelui Zelenski, SUA rețineau între timp rachete de apărare antiaeriană Patriot pe care aliații le plătiseră deja. Secretarul de stat Rubio a negat că SUA ar vrea să facă rău Ucrainei.^12,13 Pe 20 octombrie, Zelenski s-a întâlnit la Oslo cu emisarul american Steve Witkoff și cu lideri europeni.^13,14 A doua zi, Witkoff și Putin au purtat discuții la Sankt Petersburg. Un consilier al Kremlinului a declarat apoi că Rusia este dispusă, în principiu, să reia în noiembrie negocierile tripartite cu SUA și Ucraina, dar că noile propuneri ale Europei și ale Kievului conțin puține lucruri utile.^15,16

Din acele săptămâni, Moscova a tras lecția care avea să marcheze restul deceniului: cine continuă să lupte obține concesii.

Pe 10 octombrie 2025, în Gaza a intrat în vigoare un armistițiu.^1,3 Până la 20 octombrie 2026, potrivit ministerului sănătății din Gaza, controlată de Hamas, peste 1.500 de palestinieni fuseseră totuși uciși de atunci.^4,5,6 La începutul lui octombrie 2026, bilanțul morților de la atacul Hamas din 7 octombrie 2023 depășea 74.000, potrivit aceluiași minister.^2,3

Armistițiul a rămas un armistițiu pe hârtie. Reconstrucția nu a pornit niciodată, pentru că nimeni nu voia să plătească pentru ceva ce putea fi distrus din nou a doua zi. O generație de copii a crescut printre dărâmături, fără școală și fără perspective. În lipsa unei soluții politice, radicalizarea a crescut de ambele părți.

Pe 9 octombrie 2026, juristei sud-africane Navi Pillay, fostă judecătoare la Curtea Penală Internațională, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Câteva ore mai târziu, administrația Trump a impus sancțiuni chiar curții. Secretarul de stat Marco Rubio a declarat: „Fie CPI pune capăt amenințărilor sale, fie noi vom pune capăt CPI.”^1,2,4 Curtea a numit sancțiunile un atac la adresa statului de drept și a înseși fundamentelor ordinii juridice internaționale și a scris: „Istoria va judeca acest moment.”^1,3

În această carte, judecata este aspră. Pentru multe tranzacții cu curtea s-a aplicat inițial o perioadă de grație de șase luni.^1,2,5 Când aceasta a expirat, în aprilie 2027, băncile, asigurătorii și furnizorii de software s-au retras. Curtea de la Haga a fost în mare parte paralizată, iar câteva state membre au plecat. Trump ceruse deja acest lucru la Adunarea Generală a ONU, pe 22 septembrie 2026: „Fac apel la toate națiunile care sunt membre ale CPI să se retragă oficial, imediat, din această instituție scăpată de sub control.”^6,7 A doua zi, micul stat insular Nauru, din Pacific, a notificat ONU că se retrage din curte; retragerea produce efecte după un an.^8,9

Odată cu aceasta a dispărut ultimul loc în care liderii trebuiau să răspundă pentru crime de război. Ce a însemnat acest lucru se poate citi în cazul Sudanului (§ 4.1).

După loviturile americano-israeliene asupra Iranului din 28 februarie 2026, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz.^1,2 Începând cu 13 aprilie, SUA au impus o blocadă porturilor iraniene.^3,4 Pe 8 iulie, după atacuri iraniene asupra unor nave comerciale și contraatacuri americane, Trump a declarat încheiat armistițiul provizoriu.^5,6 Pe 20 octombrie, potrivit televiziunii de stat iraniene, șeful securității Iranului i-a spus șefului armatei pakistaneze că niciun gram de uraniu îmbogățit nu va părăsi țara și că nu vor avea loc discuții cu SUA până când nu îi vor fi îndeplinite condițiile.^7,8

Prețurile carburanților au devenit chiar un argument în războiul din Ucraina (§ 1.1). Astfel, criza carburanților din 2026 a lovit deodată războiul, economia, foametea și clima. Guvernele au subvenționat combustibilii fosili pentru a preveni tulburările, iar investițiile în tranziția energetică au fost amânate cu încă un an, iar și iar (§ 5.1).

Pe 13 octombrie 2026, FMI a estimat pentru 2026 o creștere economică globală de 3,1 la sută și o inflație globală de 4,7 la sută. Prognoza pornea de la premisa că transporturile de petrol și gaze prin Strâmtoarea Ormuz vor fi reluate până în martie 2027.^1,2 În această carte, ele nu au fost reluate, iar inflația a persistat.

FMI a constatat, de asemenea, că doar 32 de economii generau 95 la sută din creșterea globală, față de 54 în aprilie. A avertizat asupra unei corecții bursiere legate de IA, a creșterii randamentelor obligațiunilor de stat și a datoriei publice ridicate.^1,2 Potrivit FMI, țările cu venituri mici cheltuiau 14 la sută din veniturile bugetare pe plata datoriilor, față de 6 la sută cu un deceniu înainte.^3,4 Avertismentele s-au adeverit. Corecția bursieră a lovit fondurile de pensii și economisitorii, iar guvernele puternic îndatorate nu au putut interveni. Prăpastia dintre puținele țări care au avut parte de câștiguri și toate celelalte a devenit marea poveste economică a deceniului.

Pe 26 octombrie 2025, după un asediu de aproximativ optsprezece luni, miliția RSF a cucerit orașul sudanez El Fasher.^1,2,3 La începutul lui noiembrie 2025, sistemul internațional de clasificare a foametei IPC a confirmat oficial starea de foamete la El Fasher și la Kadugli.^4,5 Pe 12 octombrie 2026, IPC a avertizat asupra unui risc tot mai mare de foamete în Darfur și Kordofan, cauzat de război, strămutări și secetă.^6,7 Pe 19 octombrie, un atac cu drone asupra unei piețe din Abyei, zonă disputată de Sudan și Sudanul de Sud, a ucis cel puțin 153 de oameni, potrivit autorităților locale. Acestea au dat vina pe armata sudaneză; un ofițer sudanez a declarat pentru AP că armata viza cisterne de combustibil ale RSF.^8,9

Foametea s-a extins apoi în tot Kordofanul, iar țara s-a destrămat de facto în teritorii controlate de armate rivale. Pentru că în același timp Curtea Penală Internațională era sufocată (§ 2.1), nimeni nu a fost judecat pentru înfometarea orașelor. Cartea din 2036 numește Sudanul criza pe care lumea a privit-o și a lăsat-o să se întâmple.

Programul Alimentar Mondial al ONU estima că 318 milioane de oameni se vor confrunta în 2026 cu foamete de nivel critic sau mai grav, de peste două ori mai mulți decât în 2019. Din cauza reducerii finanțărilor, programul a declarat că poate ajuta doar aproximativ o treime dintre ei. SUA, cel mai mare donator, și-au redus ajutorul extern, iar și alte țări donatoare au făcut reduceri.^1,2,3

Ce a însemnat aceasta a devenit clar în Gaza (§ 1.2). Pe 19 octombrie 2026, Programul Alimentar Mondial a anunțat că, din lipsă de fonduri, reduce acolo ajutorul alimentar cu aproximativ o treime: 500.000 de oameni își pierd sprijinul lunar, iar coletele cu alimente sunt înjumătățite.^7,8,9

În anii care au urmat, țările bogate au mutat și mai mulți bani spre apărare și energie (§ 1.1, § 3.1). Cei care nu au primit niciun ajutor au pornit la drum. În noaptea de 8 spre 9 octombrie 2026, o barcă supraaglomerată cu migranți, care se îndrepta spre Yemen, s-a răsturnat în largul coastei statului Djibouti. Potrivit agenției ONU pentru migrație, OIM, cel puțin 139 de oameni au murit, dintre care 15 copii.^4,5,6 În această carte, acesta nu a fost un incident, ci un semn prevestitor. Dezbaterea despre migrație s-a înăsprit, lăsând și mai puțin spațiu politic pentru abordarea cauzelor.

În mai 2026, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat focarul de Ebola din estul Congoului urgență de sănătate publică de importanță internațională.^1,2 Era vorba de tulpina Bundibugyo a virusului, pentru care nu există niciun vaccin sau tratament aprobat.^1,3 Până la 20 octombrie, Congo înregistrase peste 9.500 de infecții confirmate și peste 4.600 de decese, potrivit cifrelor guvernamentale.^4,5 A fost al doilea cel mai mare focar de Ebola înregistrat vreodată.^4,6 Infecții au fost confirmate și în Uganda și Kenya.^4,7,8 Uganda a declarat încheiat focarul de pe teritoriul său la sfârșitul lui august.^4,13 Pe 21 octombrie, Nigeria și-a confirmat primul caz; potrivit OMS, era a cincea țară care detecta virusul în cadrul acestui focar.^12,13

Uganda și-a închis granița cu Congo în mai.^8,11 SUA au primit călătorii care fuseseră în Congo doar după 21 de zile petrecute în afara acestei țări.^4,10 OMS recomandase să nu fie închise granițele și a semnalat deficite grave de finanțare pentru intervenție.^1,7,8,9

Istoricii văd în acest focar un test: își închid statele granițele sau contribuie la finanțarea intervenției? În această carte, lumea a ales mai ales prima variantă. Virusul a continuat să circule în Africa de Est până târziu în 2027, iar când, mai târziu, a venit o nouă epidemie, vaccinurile și fondurile de urgență nu erau, din nou, pregătite.

Summitul climatic COP31 era programat între 9 și 20 noiembrie 2026 la Antalya, cu Turcia drept gazdă. După summitul precedent de la Belém, în Brazilia, acesta urma să se concentreze pe implementare: punerea în practică a obiectivelor climatice.^1,2 La începutul lui octombrie, Organizația Meteorologică Mondială și serviciul climatic Copernicus au raportat un El Niño care se intensifica rapid, cu temperaturi record ale mării în Pacific.^3,4 Pe 21 octombrie, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a calculat că lumea se îndrepta spre o încălzire de 2,6 grade până în 2100 dacă țările își respectau planurile climatice și de 2,8 grade în cazul politicilor actuale. Era cu aproximativ 0,1 grade mai rău decât cu un an înainte, în parte pentru că SUA se retrăseseră din Acordul de la Paris.^5,6,7

Puternicul El Niño a făcut ca anul următor să fie deosebit de cald. Summitul a avut loc în plină criză a carburanților (§ 3.1), iar interesele pe termen scurt au învins. Statele și-au păstrat țintele pe hârtie, dar implementarea a rămas în urmă. În jurul anului 2030, încălzirea de 1,5 grade fusese atinsă în mod structural. În anii 2030, dezbaterea din țările de coastă, de la Bangladesh la Egipt, s-a mutat de la întrebarea cum poate fi prevenită încălzirea la cât costă protecția împotriva mării și cine plătește.