22 octombrie 2026, așa cum o vor povesti cărțile de istorie pe 22 octombrie 2036.

Pentru scurt timp, în octombrie 2026, lucrurile păreau să se miște în războiul din Ucraina. În prima jumătate a lunii, SUA au relaxat până în aprilie 2027 sancțiunile asupra motorinei rusești, apoi au suspendat principalele măsuri dintr-o nouă lege privind sancțiunile împotriva Rusiei, printre care taxe vamale de până la 100 la sută pentru marii cumpărători de petrol și gaze rusești.^1,2,3,4 Președintele Trump a mai declarat: „Cred că e timpul ca Ucraina să aibă un nou președinte.”^5,6

Istoricii văd în acele săptămâni momentul în care presiunea și-a schimbat direcția. Nu agresorul a fost cel care a trebuit să cedeze teren, ci țara atacată. Un „armistițiu energetic” anunțat de Trump pe 11 octombrie nu a oprit atacurile rusești asupra instalațiilor energetice ucrainene.^7,8

nouDupă discuțiile din 21 octombrie dintre emisarul american Steve Witkoff și Vladimir Putin, Kremlinul a declarat că Rusia este dispusă să reia după 10 noiembrie negocierile tripartite cu SUA și Ucraina. Președintele Zelenski a declarat că Ucraina susține acest lucru.^9,10,11,12 nouÎn câteva ore, rachete și drone rusești au lovit Kievul, rănind 15 oameni, potrivit primarului orașului.^10,12

Din acele săptămâni, Moscova a tras lecția care avea să marcheze restul deceniului: dacă lupți în continuare, concesiile vin.

Pe 10 octombrie 2025, în Gaza a intrat în vigoare un armistițiu.^1,3 Cu toate acestea, până la 20 octombrie 2026, peste 1.500 de palestinieni fuseseră uciși de la intrarea lui în vigoare, potrivit ministerului sănătății din Gaza, controlată de Hamas.^4,5,6 La începutul lui octombrie 2026, bilanțul morților de la atacul Hamas din 7 octombrie 2023 depășea 74.000, potrivit aceluiași minister.^2,3

Armistițiul n-a fost niciodată mai mult decât un armistițiu pe hârtie. Reconstrucția nu a demarat niciodată, pentru că nimeni nu voia să plătească pentru ceva ce ar fi putut fi distrus din nou a doua zi. O generație de copii a crescut printre dărâmături, fără școlarizare și fără perspective. În lipsa unei soluții politice, radicalizarea a crescut de ambele părți.

Pe 9 octombrie 2026, juristei sud-africane Navi Pillay, fostă judecătoare la Curtea Penală Internațională, i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Câteva ore mai târziu, administrația Trump a impus sancțiuni chiar curții. Secretarul de stat Marco Rubio a declarat: „Fie CPI pune capăt amenințărilor sale, fie noi vom pune capăt CPI.”^1,2,4 Curtea a numit sancțiunile un atac la adresa statului de drept și a înseși fundamentelor ordinii juridice internaționale și a scris: „Istoria va judeca acest moment.”^1,3

În cărțile de istorie din 2036, verdictul este aspru. Multe tranzacții cu curtea au beneficiat inițial de o perioadă de grație de șase luni.^1,2,5 Când aceasta a expirat, în aprilie 2027, băncile, asigurătorii și furnizorii de software s-au retras. Curtea a fost în mare parte paralizată, iar câteva state membre au părăsit-o. Trump ceruse deja acest lucru la Adunarea Generală a ONU, pe 22 septembrie 2026: „Fac apel la toate națiunile care sunt membre ale CPI să se retragă oficial, imediat, din această instituție scăpată de sub control.”^6,7 A doua zi, statul insular Nauru, din Pacific, a notificat ONU că se retrage din curte; retragerea produce efecte după un an.^8,9

Odată cu aceasta a dispărut ultimul loc în care liderii puteau fi trași la răspundere pentru crime de război. Ce a însemnat acest lucru se vede în Sudan (§ 4.1).

După loviturile americano-israeliene asupra Iranului din 28 februarie 2026, Iranul a închis Strâmtoarea Ormuz; începând cu 13 aprilie, SUA au impus o blocadă porturilor iraniene.^1,2,3,4 Pe 8 iulie, după atacuri iraniene asupra unor nave comerciale și contraatacuri americane, Trump a declarat încheiat armistițiul provizoriu.^5,6 Pe 20 octombrie, potrivit televiziunii de stat iraniene, șeful securității Iranului i-a spus șefului armatei pakistaneze că niciun gram de uraniu îmbogățit nu va părăsi țara și că nu vor avea loc discuții cu SUA până când nu îi vor fi îndeplinite condițiile.^7,8 nouA doua zi, SUA au impus sancțiuni unei firme de avocatură, unei companii de administrare a navelor și unor agenți maritimi care, potrivit Washingtonului, ajutau „flota din umbră” de petroliere a Iranului. Până atunci, prețul petrolului Brent urcase la aproape 112 dolari pe baril, cel mai ridicat nivel din ultimele cinci luni.^9,10,11,12

Prețurile carburanților au devenit chiar un factor în războiul din Ucraina (§ 1.1). Astfel, criza carburanților din 2026 a lovit deodată războiul, economia, foametea și clima. Guvernele au subvenționat combustibilii fosili pentru a preveni tulburările, iar investițiile în tranziția energetică au fost amânate an de an (§ 5.1).

Pe 13 octombrie 2026, FMI a estimat pentru 2026 o creștere economică globală de 3,1 la sută și o inflație globală de 4,7 la sută. Prognoza pornea de la premisa că transporturile de petrol și gaze prin Strâmtoarea Ormuz vor fi reluate până în martie 2027.^1,2 Nu au fost reluate, iar inflația a rămas ridicată.

FMI a constatat, de asemenea, că doar 32 de economii generau 95 la sută din creșterea globală, față de 54 în aprilie. A avertizat asupra unei corecții bursiere legate de IA, a creșterii randamentelor obligațiunilor de stat și a datoriei publice ridicate.^1,2 Potrivit FMI, țările cu venituri mici cheltuiau 14 la sută din veniturile bugetare pe plata datoriilor, față de 6 la sută cu un deceniu înainte.^3,4 Avertismentele s-au adeverit. Corecția bursieră a lovit fondurile de pensii și economisitorii, iar guvernele puternic îndatorate nu erau în măsură să intervină. Prăpastia dintre puținele țări care au avut parte de câștiguri și toate celelalte a devenit marea poveste economică a deceniului.

Pe 26 octombrie 2025, după un asediu de aproximativ optsprezece luni, miliția RSF a cucerit orașul sudanez El Fasher.^1,2,3 La începutul lui noiembrie 2025, IPC, sistemul internațional de clasificare a foametei, a confirmat oficial starea de foamete la El Fasher și Kadugli.^4,5 Pe 12 octombrie 2026, IPC a avertizat asupra unui risc tot mai mare de foamete în Darfur și Kordofan, cauzat de război, strămutări și secetă.^6,7 Pe 19 octombrie, un atac cu drone asupra unei piețe din Abyei, zonă disputată între Sudan și Sudanul de Sud, a ucis cel puțin 153 de oameni, potrivit autorităților locale. Acestea au dat vina pe armata sudaneză; un ofițer sudanez a declarat pentru AP că armata viza cisterne de combustibil ale RSF.^8,9 nouPe 21 octombrie, 22 de țări și mai multe organizații internaționale s-au reunit la Geneva, sub egida ONU și a Elveției, pentru a coordona eforturile de pace. Nici guvernul sudanez condus de armată, nici RSF nu au participat. Reuniunea a concluzionat că nu există o soluție militară și a îndemnat puterile străine să nu mai furnizeze drone, luptători și bani, dar nu s-a convenit niciun armistițiu.^10,11

Foametea s-a extins apoi în tot Kordofanul, iar țara s-a destrămat de facto în teritorii controlate de armate rivale. Pentru că în același timp Curtea Penală Internațională era sufocată (§ 2.1), nimeni nu a fost judecat pentru înfometarea unor orașe întregi. Cărțile de istorie din 2036 numesc Sudanul criza pe care lumea a privit-o și a lăsat-o să se întâmple.

Programul Alimentar Mondial al ONU estima că 318 milioane de oameni se vor confrunta în 2026 cu foamete de nivel critic sau mai grav, de peste două ori mai mulți decât în 2019. Din cauza reducerii finanțărilor, programul a declarat că poate ajuta doar aproximativ o treime dintre ei. SUA, cel mai mare donator, și-au redus ajutorul extern, iar și alte țări donatoare și-au redus contribuțiile.^1,2,3

Ce a însemnat aceasta a devenit clar în Gaza (§ 1.2). Pe 19 octombrie 2026, Programul Alimentar Mondial a anunțat că, din lipsă de fonduri, reduce acolo ajutorul alimentar cu aproximativ o treime: 500.000 de oameni urmau să-și piardă sprijinul lunar, iar coletele cu alimente urmau să fie înjumătățite.^7,8,9

În anii care au urmat, țările bogate au mutat și mai mulți bani spre apărare și energie (§ 1.1, § 3.1). Cei care nu au primit niciun ajutor au pornit la drum. În noaptea de 8 spre 9 octombrie 2026, o barcă supraaglomerată cu migranți, care se îndrepta spre Yemen, s-a răsturnat în largul coastei statului Djibouti. Potrivit agenției ONU pentru migrație, OIM, cel puțin 139 de oameni au murit, dintre care 15 copii.^4,5,6 Privind retrospectiv, acesta nu a fost un incident izolat, ci un semn prevestitor. Dezbaterea despre migrație s-a înăsprit, lăsând și mai puțin spațiu politic pentru abordarea cauzelor.

În mai 2026, Organizația Mondială a Sănătății (OMS) a declarat focarul de Ebola din estul Congoului urgență de sănătate publică de importanță internațională.^1,2 Focarul era cauzat de tulpina Bundibugyo a virusului, pentru care nu există niciun vaccin sau tratament aprobat.^1,3 Până la 20 octombrie, Congo înregistrase peste 9.500 de infecții confirmate și peste 4.600 de decese, potrivit cifrelor guvernamentale.^4,5 A fost al doilea cel mai mare focar de Ebola înregistrat vreodată.^4,6 Cazuri au fost confirmate și în Uganda și Kenya.^4,7,8 Uganda a declarat încheiat focarul de pe teritoriul său la sfârșitul lui august.^4,13 Pe 20 octombrie, Nigeria și-a confirmat primul caz; potrivit OMS, era a cincea țară care detecta virusul în cadrul acestui focar.^12,13

Uganda și-a închis granița cu Congo în mai.^8,11 SUA au primit călătorii care fuseseră în Congo doar după ce aceștia petrecuseră 21 de zile în afara acestei țări.^4,10 OMS recomandase să nu fie închise granițele și a semnalat lipsuri grave în finanțarea intervenției.^1,7,8,9

Istoricii văd în acest focar un test: își închid statele granițele sau contribuie la finanțarea intervenției? Lumea a ales mai ales prima variantă. Virusul a continuat să circule în Africa de Est până târziu în 2027, iar când a venit următoarea epidemie, vaccinurile și fondurile de urgență lipseau din nou.

Summitul climatic COP31 era programat între 9 și 20 noiembrie 2026 la Antalya, cu Turcia drept gazdă. După summitul precedent de la Belém, în Brazilia, acesta urma să se concentreze pe implementare: transformarea obiectivelor climatice în acțiuni.^1,2 La începutul lui octombrie, Organizația Meteorologică Mondială și serviciul climatic Copernicus au raportat un El Niño care se intensifica rapid, cu temperaturi record ale mării în Pacific.^3,4 nouPe 21 octombrie, OMM a avertizat că temperatura mării în Pacificul tropical ar putea atinge, între noiembrie și ianuarie, un nivel fără precedent de 3,8 grade peste medie.^8,9 Pe 21 octombrie, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu a calculat că lumea se îndrepta spre o încălzire de 2,6 grade până în 2100 dacă țările se țineau de planurile lor climatice și de 2,8 grade în cazul politicilor actuale. Era cu aproximativ 0,1 grade mai rău decât cu un an înainte, în parte pentru că SUA se retrăseseră din Acordul de la Paris.^5,6,7

Puternicul El Niño a făcut ca anul următor să fie deosebit de cald. Summitul a avut loc în plină criză a carburanților (§ 3.1), iar preocupările pe termen scurt au avut câștig de cauză. Statele și-au păstrat țintele pe hârtie, dar implementarea a rămas în urmă. În jurul anului 2030, încălzirea a depășit definitiv 1,5 grade. În anii 2030, dezbaterea din țările de coastă, de la Bangladesh la Egipt, s-a mutat de la întrebarea cum poate fi prevenită încălzirea la cât ar costa protecția împotriva mării și cine ar plăti.